Ion Creanga

Soacra cu trei nurori

---

Era odatã o babã, care avea trei feciori nalþi ca niºte brazi ºi tari de virtute, dar slabi de minte.

O rãzeºie destul de mare, casa bãtrîneascã cu toatã pojijia ei, o vie cu livadã frumoasã, vite ºi multe pãseri alcãtuiau gospodãria babei. Pe lîngã acestea mai avea strînse ºi pãrãluþe albe pentru zile negre; cãci lega paraua cu zece noduri ºi tremura dupã ban.

Pentru a nu rãzleþi feciorii de pe lîngã sine, mai durã încã douã case alãture, una la dreapta ºi alta de-a stînga celei bãtrîneºti. Dar tot atunci luã hotãrîre nestrãmutatã a þine feciorii ºi viitoarele nurori pe lîngã sine – în casa bãtrîneascã – ºi a nu orîndui nimic pentru împãrþealã pãnã aproape de moartea sa. Aºa fãcu; ºi-i rîdea inima babei de bucurie cînd gîndea numai cît de fericitã are sã fie, ajutatã de feciori ºi mîngîiatã de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni ºi nu le-oiu lãsa nici pas a ieºi din casã, în lipsa feciorilor mei. Soacrã-mea – fie-i þãrîna uºoarã! – aºa a fãcut cu mine. ªi bãrbatu-meu – Dumnezeu sã mi-l ierte! – nu s-a putut plînge cã l-am înºelat, sau cã i-am risipit casa; … deºi, cîteodatã erau bãnuiele … ºi mã probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cãrãuºie ºi cîºtigau mulþi bani. Celui mai mare îi veni vremea de însurat, ºi baba, simþind asta, umbla valvîrtej sã-i gãseascã mireasã; ºi în cinci-ºese sate, abiè-abie putu nimeri una dupã placul ei; nu prea tînãrã, naltã ºi uscãþivã, însã robace ºi supusã. Feciorul nu ieºi din hotãrîrea maicã-sa, nunta se fãcu, ºi baba îºi luã cãmeºa de soacrã, ba încã netãiatã la gurã, care însemneazã cã soacra nu trebuie sã fie cu gura mare ºi sã tot cîrteascã de toate cele.

Dupã ce s-a sfîrºit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rãmase cu soacra. Chiar în acea zi, cãtrã sarã, baba începu sã puie la cale viaþa nurori-sa. Pentru babã, sita nouã nu mai avea loc în cuiu. “De ce mi-am fãcut cleºte? ca sã nu mã ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod ºi scoboarã de acolo un ºtiubeiu cu pene rãmase tocmai de la rãposata soacrã-sa, niºte chite de cînepã ºi vreo douã dimerlii de pasat.

- Iatã ce am gîndit eu, noro, cã poþi lucra nopþile. Piua-i în cãsoaia de alãture, fusele în oboroc sub pat, furca dupã horn. Cînd te-i sãtura de strujit pene, vei pisa malaiu; ºi cînd a veni barbatu-tãu de la drum, vom face plachie cu costiþe de porc, de cele afumate, din pod, ºi, Doamne, bine vom mînca! Acum deodatã, pãnã te-i mai odihni, iè furca în brîu, ºi pãnã mîni dimineaþã sã gãteºti fuioarele aceste de tors, penele de strujit ºi malaiul de pisat. Eu mã las puþin, cã mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastrã. Dar tu sã ºtii cã eu dorm iepureºte; ºi, pe lîngã iºti doi ochi, mai am unul la ceafã, care ºede pururè deschis ºi cu care vãd, ºi noaptea ºi ziua, tot ce se face prin casã. Ai înþeles ce þi-am spus?

- Da, mãmucã. Numai ceva de mîncare…

- De mîncare? O ceapã, un usturoiu º-o bucatã de mãmãligã rece din poliþã sunt destul pentru o nevastã tînãrã ca tine… Lapte, brînzã, unt ºi ouã de-am pute sclipui sã ducem la tîrg ca sã facem ceva parale; cãci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncãu ºi eu nu vreu sã-mi pierd comîndul.

Apoi, cînd înserã, baba se culcã pe pat, cu faþa la perete, ca sã n-o supere lumina de la opaiþ, mai dînd a înþelege nurori-sa cã are s-o privegheze; dar somnul o cuprinse îndatã, ºi habar n-avea de ce face norã-sa. Pe cînd soacra horãia, dormind dusã, blajina norã migãia prin casã; acuº la strujit pene, acuº îmbala tortul, acuº pisa malaiul ºi-l vîntura de buc. ªi dacã Enachi se pune pe gene-i, ea îndatã lua apã rece ºi-ºi spala faþa, ca nu cumva s-o vadã neadormita soacrã ºi sã-i bãnuiascã. Aºa cã munci biata norã pãnã dupã miezul nopþii; dar, despre ziuã, somnul o doborî, ºi adormi ºi ea între pene, caiere, fusele cu tort ºi bucul de mãlaiu. Baba, care se culcase odatã cu gãinile, se sculã cu noaptea-n cap ºi începu a trînti º-a plesni prin casã, încît biata norã, care de-abiè aþipise, de voie, de nevoie, trebui sã se scoale, sã sãrute mîna soacrei ºi sã-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat pe brazdã, ºi baba era mulþãmitã cu alegerea ce-a fãcut. Peste cîteva zile, cãrãuºii sosesc ºi tînãra nevastã, vãzîndu-ºi bãrbãþelul, mai uitã de cele necazuri!

Nu trece mult, ºi baba pune la cale ºi pe feciorul cel mijlociu, ºi-ºi ie un suflet de norã întocmai dupã chipul ºi asemãnarea celei dintãi, cu deosebire numai cã aceasta era mai în vîrstã ºi ceva încruciºatã, dar foc de harnicã.

Dupã nuntã, feciorii se duc iarãºi în cãrãuºie ºi nurorile rãmîn iar cu soacra acasã. Dupã obiceiu, ea le dã de lucru cu mãsurã ºi, cum se-nsereazã, se culcã, spuind nurorilor sã fie harnice ºi dîndu-le de grijã ca nu cumva sã adoarmã, cã le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tãlmãci apoi celeilalte despre ochiul soacrã-sa cel atoatevãzãtor, ºi aºa, una pe alta se îndemnau la treabã, ºi lucrul ieºea gîrlã din mînile lor. Iarã soacra huzurea de bine.

Dar binele, cîteodatã, aºteaptã ºi rãu. Nu trece tocmai mult, ºi vine vremea de însurat ºi feciorului celui mic. Baba însã voia cu orice chip sã aibã o troiþã nedespãrþitã de nurori... de aceea ºi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteºte, ce-i ºi cum se nimereºte. Într-o bunã dimineaþã, feciorul mamei îi ºi aduce o norã pe cuptor. Baba se scarmãnã de cap, dã la deal, dã la vale, dar n-are ce face, ºi, de voie, de nevoie, nunta s-a fãcut, ºi pace bunã !

Dupã nuntã, bãrbaþii din nou se duc la treaba lor ºi nurorile rãmîn iar cu soacra acasã. Baba iarãºi le dã de lucru cu mãsurã ºi, cum vine sara, se culcã dupã obiceiu. Cele douã nurori, vãzînd pe cea mai tînãrã codindu-se la treabã, îi zic:

- Da' nu te codi, cã mãmuca ne vede.

- Cum? Eu o vãd cã doarme. Ce fel de treabã e aceasta? noi sã lucrãm, ºi ea sã doarmã?!

- Nu cãuta cã horãieºte, zise cea mijlocie, mãmuca are la ceafã un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem, º-apoi tu nu ºtii cine-i mãmuca, n-ai mîncat niciodatã moarea ei.

- La ceafã?... vede toate? n-am mîncat moarea ei?... Bine cã mi-am adus aminte... Dar ce mîncãm noi, fetelor hãi?

- Ia, rãbdãri prãjite, dragã cumnãþicã... Iar dacã eºti flãmîndã, iè ºi tu o bucatã de mãmãligã din colþar ºi cu niºte ceapã ºi mãnîncã.

- Ceapã cu mãmãligã? d-apoi neam de neamul meu n-a mîncat aºa bucate! Da' slãninã nu-i în pod? unt nu-i? ouã nu sunt?

- Ba sunt de toate, ziserã cele douã, dar sunt a mãmucãi.

- Eu cred cã tot ce-i a mãmucãi e º-al nostru, ºi ce-i al nostru e º-al ei. Fetelor hãi! S-a trecut de ºagã. Voi lucraþi, cã eu mã duc sã pregãtesc ceva de-a mîncãrii; ºtii, colè, ceva mai omeneºte ; º-acuº vã chem ºi pe voi.

- Doamne, ce vorbã þi-a ieºit din gurã! ziserã cele douã. Vrei sã ne-aprindem paie în cap? sã ne zvîrlã baba pe drum?

- Las' dacã v-a durè capul! Cînd v-a întreba pe voi, sã daþi vina pe mine ºi sã lãsaþi sã vorbesc eu pentru toate.

- Apoi dar... dã!... fã cum ºtii; numai sã nu ne bagi ºi pe noi în belea. Hai, fetelor, tãceþi, gura vã meargã; cã nu-i bunã pacea, ºi mi-e dragã gîlceava. ªi iese cîntînd:

Vai, saracu omul prost,

Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, º-un cuptor de plãcinte, cîþiva pui pîrpîliþi în frigare ºi prãjiþi în unt, o strachinoaie de brînzã cu smîntînâ ºi mãmãliguþã erau gata. Apoi iute cheamã ºi pe celelalte douã în bordeiu, ºi se pun la masã cu toatele.

- Hai, fetelor, mîncaþi bine ºi pe Domnul lãudaþi, cã eu mã rãpãd în cramã s-aduc ºi un cofãel de vin, ca sã meargã plãcintele aceste mai bine pe gît.

Dupã ce-au mîncat º-au bãut bine, le-au venit a cînta, ca rusului din gura gîrliciului:

Soacrã, soacrã, poamã acrã,

De te-ai coace cît te-ai coace,

Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toatã toamna,

Eºti mai acrã decît coarna;

De te-ai coace-un an º-o varã,

Tot eºti acrã ºi amarã;

Ieºi afarã ca o parã,

Intri-n casã ca o coasã;

ªezi în unghiu ca un junghiu.

ª-au mîncat, º-au bãut, º-au cîntat pãnã au adormit cu toatele pe loc.

Cînd se scoalã baba în zori de ziuã, ia nurori dacã ai de unde. Iese afarã spãrietã, dã încolo, dã pe dincolo, ºi cînd întrã în bordeiu, ce sã vadã: bietele nurori jãleau pe soacrã-sa... Pene împrãºtiete pe jos, fãrmãturi, blide aruncate în toate pãrþile, cofãelul de vin rãsturnat, ticãloºie mare!…

- Da' ce-i acolo? strigã baba înspãimîntatã.

Nurorile atunci sar arse în picioare; ºi cele mari încep a tremura de fricã, cum e varga, ºi lasã capul în jos de ruºine. Iar cea cu pricina rãspunde:

- Da' bine, mãmucã, nu ºtii c-au venit tãtuca ºi cu mãmuca, ºi le-am fãcut de mîncare, ºi le-am scos un cofãel de vin, ºi de aceea ne-am chefãluit ºi noi oleacã. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

- ªi m-au vãzut cuscrii cum dormeam?

- D-apoi cum sã nu te vazã, mãmucã!

- ª-apoi de ce nu m-aþi sculat? Mînca-v-ar ciuma sã vã mãnînce!

- D-apoi dã, mãmucã, fetele aceste au spus cã d-ta vezi tot; ºi de aceea am gîndit cã eºti mînioasã pe tãtuca ºi pe mãmuca, de nu te scoli. ªi ei erau aºa de mîhniþi, de mai nu le-a ticnit mîncarea.

- Ei, lasã, ticãloaselor, cã vã voiu dobzãla eu de acum înainte !

ªi de atunci nurorile n-au mai avut zi bunã în casã cu baba. Cînd îºi aducea ea aminte de puicele cele nadolence ºi boghete, ºi de viniºorul din cramã, de risipa ce s-a fãcut cu munca ei, ºi c-au vãzut-o cuscrii dormind aºa lãfãiatã, cum era, crãpa de ciudâ ºi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehãmetisiserã pãnã ºi cele douã de gura cea rea a babei; ºi cea mai tînãrã gãsi acum prilej sã-i facã pe obraz ºi sã orînduiascã totodatã ºi moºtenirea babei prin o diatã nemaipomenitã pãnã atunci, ºi iatã cum:

- Cumnatelor, zise ea într-o zi, cînd se aflau singure în vie. Nu putem trãi în casa aceasta de n-om face toate chipurile sã scãpãm de hîrca de babã.

- Ei, cum ?

- Sã faceþi cum v-oiu învãþa eu, ºi habar sã n-aveþi.

- Ce sã facem? întrebã cea mai mare.

- Ia, sã dãm busna în casã la babã, ºi tu s-o iei de cînepa dracului ºi s-o trãsneºti cu capul de pãretele cel despre rãsãrit, cît îi putè; tot aºa sã faci ºi tu cu capul babei, de pãretele cel despre apus º-apoi ce i-oiu mai face ºi eu, veþi vedea voi.

- D-apoi cînd or veni ai noºtri ?

- Atunci, voi sã vã faceþi moarte-n popuºoi, sã nu spuneþi nici laie, nici balaie. Oiu vorbi eu ºi cu dînºii, ºi las' dacã va fi ceva !…

Se înduplecarã ºi cele douã, intrarã cu toatele în casã, luarã pe babã de pãr º-o izbirã cu capul de pãreþi pãnã i-l dogirã. Apoi cea mai tînãrã, fiind mai ºugubaþã decît cele douã, trînteºte baba în mijlocul casei º-o frãmîntã cu picioarele, º-o ghigoseºte ca pe dînsa; apoi îi scoate limba afarã, i-o strãpunge cu acul ºi i-o presurã cu sare ºi cu piperi, aºa cã limba îndatã se umflã, ºi biata soacrã nu mai putu zice nici cîrc! ºi, slabã ºi stîlcitã cum era, cazu la pat bolnavã de moarte. Apoi nurorile, dupã sfãtuirea celei cu pricina, aºezarã baba într-un aºternut curat, ca sã-ºi mai aducã aminte de cînd era mireasã; ºi dupã aceasta începurã a scoate din lada babei valuri de pînzã, a-ºi da ghiont una alteia ºi a vorbi despre stîrlici, toiag, nãsãlie, poduri, paraua din mîna mortului, despre gãinele ori oaia de dat peste groapã, despre strigoi ºi cîte alte nãzdrãvenii înfiorãtoare, încît numai aceste erau de ajuns, ba ºi de întrecut, s-o vîre în groapã pe biata babã.

Iaca fericirea visatã de mai înainte cum s-a împlinit !

Pe cînd se petreceau aceste, iaca s-aud scîrþîind niºte care: barbaþii veneau. Nevestele lor le ies întru întîmpinare ºi, dupã sfãtuirea celei mai tinere, de la poartã s-aruncã în gîtul barbaþilor ºi încep a-i lua cu vorba ºi a-i dizmerda care de care mai mãgulitor.

- Da' ce face mãmuca ? întrebarã cu toþii deodatã cînd dejugau boii.

- Mãmuca, le luã cea mai tînãrã vorba din gurã, mãmuca nu face bine ce face; are de gînd sã ne lese sãnãtate, sãrmana !

- Cum ? ziserã bãrbaþii înspãimîntaþi, scãpînd resteiele din mînã.

- Cum ? Ia, sunt vreo cinci-ºese zile de cînd a fost sã ducã viþeii la suhat, ºi un vînt rãu pesemne a dat peste dînsa, sãrmana !... ielele i-au luat gura ºi picioarele.

Fiii se rãped atunci cu toþii în casã la patul mîne-sa; dar biata babã era umflatã cît o bute ºi nici nu putea bleºti macar din gura; simþirea însã nu ºi-o perduse de tot. ªi, vãzîndu-i, îºi miºcã puþin mîna ºi arãtã la nora cea mare ºi la pãretele despre rãsãrit, apoi arãtã pe cea mijlocie ºi pãretele despre apus; pe urmã pe cea mai tînãrã ºi jos în mijlocul casei; dupã aceea de-abiè putu aduce puþin mîna spre gurã ºi îndatã cãzu într-un leºin grozav.

Toþi plîngeau ºi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tînãrã zise, prefãcîndu-se cã plînge ºi ea:

- Da' nu înþelegeþi ce vrea mâmuca ?

- Nu, ziserã ei.

- Biata mãmucã lasã cu limbã de moarte: cã fratele cel mare sã ieie locul ºi casa cea despre rãsãrit; cel mijlociu, cea despre apus; iarã noi, ca mezini ce suntem, sã rãmînem aici, în casa bãtrîneascã.

- Cã bine mai zici tu, nevastã, rãspunse bãrbatu-sãu.

Atunci ceilalþi nemaiavînd încotro ºovãi, diata rãmase bunã fãcutã. Baba muri chiar în acea zi, ºi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste douã zile, o îngroparã cu cinste mare, ºi toate femeile din sat ºi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori ºi ziceau : "Ferice de dînsa c-a murit, cã ºtiu cã are cine-o boci!"