După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi - după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti", la 12 aprilie si la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor acestuia.

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului. Ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau multi bani în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Ion Creanga

Soacra cu trei nurori

---

Era odatã o babã, care avea trei feciori nalþi ca niºte brazi ºi tari de virtute, dar slabi de minte.

O rãzeºie destul de mare, casa bãtrîneascã cu toatã pojijia ei, o vie cu livadã frumoasã, vite ºi multe pãseri alcãtuiau gospodãria babei. Pe lîngã acestea mai avea strînse ºi pãrãluþe albe pentru zile negre; cãci lega paraua cu zece noduri ºi tremura dupã ban.

Pentru a nu rãzleþi feciorii de pe lîngã sine, mai durã încã douã case alãture, una la dreapta ºi alta de-a stînga celei bãtrîneºti. Dar tot atunci luã hotãrîre nestrãmutatã a þine feciorii ºi viitoarele nurori pe lîngã sine – în casa bãtrîneascã – ºi a nu orîndui nimic pentru împãrþealã pãnã aproape de moartea sa. Aºa fãcu; ºi-i rîdea inima babei de bucurie cînd gîndea numai cît de fericitã are sã fie, ajutatã de feciori ºi mîngîiatã de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni ºi nu le-oiu lãsa nici pas a ieºi din casã, în lipsa feciorilor mei. Soacrã-mea – fie-i þãrîna uºoarã! – aºa a fãcut cu mine. ªi bãrbatu-meu – Dumnezeu sã mi-l ierte! – nu s-a putut plînge cã l-am înºelat, sau cã i-am risipit casa; … deºi, cîteodatã erau bãnuiele … ºi mã probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cãrãuºie ºi cîºtigau mulþi bani. Celui mai mare îi veni vremea de însurat, ºi baba, simþind asta, umbla valvîrtej sã-i gãseascã mireasã; ºi în cinci-ºese sate, abiè-abie putu nimeri una dupã placul ei; nu prea tînãrã, naltã ºi uscãþivã, însã robace ºi supusã. Feciorul nu ieºi din hotãrîrea maicã-sa, nunta se fãcu, ºi baba îºi luã cãmeºa de soacrã, ba încã netãiatã la gurã, care însemneazã cã soacra nu trebuie sã fie cu gura mare ºi sã tot cîrteascã de toate cele.

Dupã ce s-a sfîrºit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rãmase cu soacra. Chiar în acea zi, cãtrã sarã, baba începu sã puie la cale viaþa nurori-sa. Pentru babã, sita nouã nu mai avea loc în cuiu. “De ce mi-am fãcut cleºte? ca sã nu mã ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod ºi scoboarã de acolo un ºtiubeiu cu pene rãmase tocmai de la rãposata soacrã-sa, niºte chite de cînepã ºi vreo douã dimerlii de pasat.

- Iatã ce am gîndit eu, noro, cã poþi lucra nopþile. Piua-i în cãsoaia de alãture, fusele în oboroc sub pat, furca dupã horn. Cînd te-i sãtura de strujit pene, vei pisa malaiu; ºi cînd a veni barbatu-tãu de la drum, vom face plachie cu costiþe de porc, de cele afumate, din pod, ºi, Doamne, bine vom mînca! Acum deodatã, pãnã te-i mai odihni, iè furca în brîu, ºi pãnã mîni dimineaþã sã gãteºti fuioarele aceste de tors, penele de strujit ºi malaiul de pisat. Eu mã las puþin, cã mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastrã. Dar tu sã ºtii cã eu dorm iepureºte; ºi, pe lîngã iºti doi ochi, mai am unul la ceafã, care ºede pururè deschis ºi cu care vãd, ºi noaptea ºi ziua, tot ce se face prin casã. Ai înþeles ce þi-am spus?

- Da, mãmucã. Numai ceva de mîncare…

- De mîncare? O ceapã, un usturoiu º-o bucatã de mãmãligã rece din poliþã sunt destul pentru o nevastã tînãrã ca tine… Lapte, brînzã, unt ºi ouã de-am pute sclipui sã ducem la tîrg ca sã facem ceva parale; cãci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncãu ºi eu nu vreu sã-mi pierd comîndul.

Apoi, cînd înserã, baba se culcã pe pat, cu faþa la perete, ca sã n-o supere lumina de la opaiþ, mai dînd a înþelege nurori-sa cã are s-o privegheze; dar somnul o cuprinse îndatã, ºi habar n-avea de ce face norã-sa. Pe cînd soacra horãia, dormind dusã, blajina norã migãia prin casã; acuº la strujit pene, acuº îmbala tortul, acuº pisa malaiul ºi-l vîntura de buc. ªi dacã Enachi se pune pe gene-i, ea îndatã lua apã rece ºi-ºi spala faþa, ca nu cumva s-o vadã neadormita soacrã ºi sã-i bãnuiascã. Aºa cã munci biata norã pãnã dupã miezul nopþii; dar, despre ziuã, somnul o doborî, ºi adormi ºi ea între pene, caiere, fusele cu tort ºi bucul de mãlaiu. Baba, care se culcase odatã cu gãinile, se sculã cu noaptea-n cap ºi începu a trînti º-a plesni prin casã, încît biata norã, care de-abiè aþipise, de voie, de nevoie, trebui sã se scoale, sã sãrute mîna soacrei ºi sã-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat pe brazdã, ºi baba era mulþãmitã cu alegerea ce-a fãcut. Peste cîteva zile, cãrãuºii sosesc ºi tînãra nevastã, vãzîndu-ºi bãrbãþelul, mai uitã de cele necazuri!

Nu trece mult, ºi baba pune la cale ºi pe feciorul cel mijlociu, ºi-ºi ie un suflet de norã întocmai dupã chipul ºi asemãnarea celei dintãi, cu deosebire numai cã aceasta era mai în vîrstã ºi ceva încruciºatã, dar foc de harnicã.

Dupã nuntã, feciorii se duc iarãºi în cãrãuºie ºi nurorile rãmîn iar cu soacra acasã. Dupã obiceiu, ea le dã de lucru cu mãsurã ºi, cum se-nsereazã, se culcã, spuind nurorilor sã fie harnice ºi dîndu-le de grijã ca nu cumva sã adoarmã, cã le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tãlmãci apoi celeilalte despre ochiul soacrã-sa cel atoatevãzãtor, ºi aºa, una pe alta se îndemnau la treabã, ºi lucrul ieºea gîrlã din mînile lor. Iarã soacra huzurea de bine.

Dar binele, cîteodatã, aºteaptã ºi rãu. Nu trece tocmai mult, ºi vine vremea de însurat ºi feciorului celui mic. Baba însã voia cu orice chip sã aibã o troiþã nedespãrþitã de nurori... de aceea ºi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteºte, ce-i ºi cum se nimereºte. Într-o bunã dimineaþã, feciorul mamei îi ºi aduce o norã pe cuptor. Baba se scarmãnã de cap, dã la deal, dã la vale, dar n-are ce face, ºi, de voie, de nevoie, nunta s-a fãcut, ºi pace bunã !

Dupã nuntã, bãrbaþii din nou se duc la treaba lor ºi nurorile rãmîn iar cu soacra acasã. Baba iarãºi le dã de lucru cu mãsurã ºi, cum vine sara, se culcã dupã obiceiu. Cele douã nurori, vãzînd pe cea mai tînãrã codindu-se la treabã, îi zic:

- Da' nu te codi, cã mãmuca ne vede.

- Cum? Eu o vãd cã doarme. Ce fel de treabã e aceasta? noi sã lucrãm, ºi ea sã doarmã?!

- Nu cãuta cã horãieºte, zise cea mijlocie, mãmuca are la ceafã un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem, º-apoi tu nu ºtii cine-i mãmuca, n-ai mîncat niciodatã moarea ei.

- La ceafã?... vede toate? n-am mîncat moarea ei?... Bine cã mi-am adus aminte... Dar ce mîncãm noi, fetelor hãi?

- Ia, rãbdãri prãjite, dragã cumnãþicã... Iar dacã eºti flãmîndã, iè ºi tu o bucatã de mãmãligã din colþar ºi cu niºte ceapã ºi mãnîncã.

- Ceapã cu mãmãligã? d-apoi neam de neamul meu n-a mîncat aºa bucate! Da' slãninã nu-i în pod? unt nu-i? ouã nu sunt?

- Ba sunt de toate, ziserã cele douã, dar sunt a mãmucãi.

- Eu cred cã tot ce-i a mãmucãi e º-al nostru, ºi ce-i al nostru e º-al ei. Fetelor hãi! S-a trecut de ºagã. Voi lucraþi, cã eu mã duc sã pregãtesc ceva de-a mîncãrii; ºtii, colè, ceva mai omeneºte ; º-acuº vã chem ºi pe voi.

- Doamne, ce vorbã þi-a ieºit din gurã! ziserã cele douã. Vrei sã ne-aprindem paie în cap? sã ne zvîrlã baba pe drum?

- Las' dacã v-a durè capul! Cînd v-a întreba pe voi, sã daþi vina pe mine ºi sã lãsaþi sã vorbesc eu pentru toate.

- Apoi dar... dã!... fã cum ºtii; numai sã nu ne bagi ºi pe noi în belea. Hai, fetelor, tãceþi, gura vã meargã; cã nu-i bunã pacea, ºi mi-e dragã gîlceava. ªi iese cîntînd:

Vai, saracu omul prost,

Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, º-un cuptor de plãcinte, cîþiva pui pîrpîliþi în frigare ºi prãjiþi în unt, o strachinoaie de brînzã cu smîntînâ ºi mãmãliguþã erau gata. Apoi iute cheamã ºi pe celelalte douã în bordeiu, ºi se pun la masã cu toatele.

- Hai, fetelor, mîncaþi bine ºi pe Domnul lãudaþi, cã eu mã rãpãd în cramã s-aduc ºi un cofãel de vin, ca sã meargã plãcintele aceste mai bine pe gît.

Dupã ce-au mîncat º-au bãut bine, le-au venit a cînta, ca rusului din gura gîrliciului:

Soacrã, soacrã, poamã acrã,

De te-ai coace cît te-ai coace,

Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toatã toamna,

Eºti mai acrã decît coarna;

De te-ai coace-un an º-o varã,

Tot eºti acrã ºi amarã;

Ieºi afarã ca o parã,

Intri-n casã ca o coasã;

ªezi în unghiu ca un junghiu.

ª-au mîncat, º-au bãut, º-au cîntat pãnã au adormit cu toatele pe loc.

Cînd se scoalã baba în zori de ziuã, ia nurori dacã ai de unde. Iese afarã spãrietã, dã încolo, dã pe dincolo, ºi cînd întrã în bordeiu, ce sã vadã: bietele nurori jãleau pe soacrã-sa... Pene împrãºtiete pe jos, fãrmãturi, blide aruncate în toate pãrþile, cofãelul de vin rãsturnat, ticãloºie mare!…

- Da' ce-i acolo? strigã baba înspãimîntatã.

Nurorile atunci sar arse în picioare; ºi cele mari încep a tremura de fricã, cum e varga, ºi lasã capul în jos de ruºine. Iar cea cu pricina rãspunde:

- Da' bine, mãmucã, nu ºtii c-au venit tãtuca ºi cu mãmuca, ºi le-am fãcut de mîncare, ºi le-am scos un cofãel de vin, ºi de aceea ne-am chefãluit ºi noi oleacã. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

- ªi m-au vãzut cuscrii cum dormeam?

- D-apoi cum sã nu te vazã, mãmucã!

- ª-apoi de ce nu m-aþi sculat? Mînca-v-ar ciuma sã vã mãnînce!

- D-apoi dã, mãmucã, fetele aceste au spus cã d-ta vezi tot; ºi de aceea am gîndit cã eºti mînioasã pe tãtuca ºi pe mãmuca, de nu te scoli. ªi ei erau aºa de mîhniþi, de mai nu le-a ticnit mîncarea.

- Ei, lasã, ticãloaselor, cã vã voiu dobzãla eu de acum înainte !

ªi de atunci nurorile n-au mai avut zi bunã în casã cu baba. Cînd îºi aducea ea aminte de puicele cele nadolence ºi boghete, ºi de viniºorul din cramã, de risipa ce s-a fãcut cu munca ei, ºi c-au vãzut-o cuscrii dormind aºa lãfãiatã, cum era, crãpa de ciudâ ºi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehãmetisiserã pãnã ºi cele douã de gura cea rea a babei; ºi cea mai tînãrã gãsi acum prilej sã-i facã pe obraz ºi sã orînduiascã totodatã ºi moºtenirea babei prin o diatã nemaipomenitã pãnã atunci, ºi iatã cum:

- Cumnatelor, zise ea într-o zi, cînd se aflau singure în vie. Nu putem trãi în casa aceasta de n-om face toate chipurile sã scãpãm de hîrca de babã.

- Ei, cum ?

- Sã faceþi cum v-oiu învãþa eu, ºi habar sã n-aveþi.

- Ce sã facem? întrebã cea mai mare.

- Ia, sã dãm busna în casã la babã, ºi tu s-o iei de cînepa dracului ºi s-o trãsneºti cu capul de pãretele cel despre rãsãrit, cît îi putè; tot aºa sã faci ºi tu cu capul babei, de pãretele cel despre apus º-apoi ce i-oiu mai face ºi eu, veþi vedea voi.

- D-apoi cînd or veni ai noºtri ?

- Atunci, voi sã vã faceþi moarte-n popuºoi, sã nu spuneþi nici laie, nici balaie. Oiu vorbi eu ºi cu dînºii, ºi las' dacã va fi ceva !…

Se înduplecarã ºi cele douã, intrarã cu toatele în casã, luarã pe babã de pãr º-o izbirã cu capul de pãreþi pãnã i-l dogirã. Apoi cea mai tînãrã, fiind mai ºugubaþã decît cele douã, trînteºte baba în mijlocul casei º-o frãmîntã cu picioarele, º-o ghigoseºte ca pe dînsa; apoi îi scoate limba afarã, i-o strãpunge cu acul ºi i-o presurã cu sare ºi cu piperi, aºa cã limba îndatã se umflã, ºi biata soacrã nu mai putu zice nici cîrc! ºi, slabã ºi stîlcitã cum era, cazu la pat bolnavã de moarte. Apoi nurorile, dupã sfãtuirea celei cu pricina, aºezarã baba într-un aºternut curat, ca sã-ºi mai aducã aminte de cînd era mireasã; ºi dupã aceasta începurã a scoate din lada babei valuri de pînzã, a-ºi da ghiont una alteia ºi a vorbi despre stîrlici, toiag, nãsãlie, poduri, paraua din mîna mortului, despre gãinele ori oaia de dat peste groapã, despre strigoi ºi cîte alte nãzdrãvenii înfiorãtoare, încît numai aceste erau de ajuns, ba ºi de întrecut, s-o vîre în groapã pe biata babã.

Iaca fericirea visatã de mai înainte cum s-a împlinit !

Pe cînd se petreceau aceste, iaca s-aud scîrþîind niºte care: barbaþii veneau. Nevestele lor le ies întru întîmpinare ºi, dupã sfãtuirea celei mai tinere, de la poartã s-aruncã în gîtul barbaþilor ºi încep a-i lua cu vorba ºi a-i dizmerda care de care mai mãgulitor.

- Da' ce face mãmuca ? întrebarã cu toþii deodatã cînd dejugau boii.

- Mãmuca, le luã cea mai tînãrã vorba din gurã, mãmuca nu face bine ce face; are de gînd sã ne lese sãnãtate, sãrmana !

- Cum ? ziserã bãrbaþii înspãimîntaþi, scãpînd resteiele din mînã.

- Cum ? Ia, sunt vreo cinci-ºese zile de cînd a fost sã ducã viþeii la suhat, ºi un vînt rãu pesemne a dat peste dînsa, sãrmana !... ielele i-au luat gura ºi picioarele.

Fiii se rãped atunci cu toþii în casã la patul mîne-sa; dar biata babã era umflatã cît o bute ºi nici nu putea bleºti macar din gura; simþirea însã nu ºi-o perduse de tot. ªi, vãzîndu-i, îºi miºcã puþin mîna ºi arãtã la nora cea mare ºi la pãretele despre rãsãrit, apoi arãtã pe cea mijlocie ºi pãretele despre apus; pe urmã pe cea mai tînãrã ºi jos în mijlocul casei; dupã aceea de-abiè putu aduce puþin mîna spre gurã ºi îndatã cãzu într-un leºin grozav.

Toþi plîngeau ºi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tînãrã zise, prefãcîndu-se cã plînge ºi ea:

- Da' nu înþelegeþi ce vrea mâmuca ?

- Nu, ziserã ei.

- Biata mãmucã lasã cu limbã de moarte: cã fratele cel mare sã ieie locul ºi casa cea despre rãsãrit; cel mijlociu, cea despre apus; iarã noi, ca mezini ce suntem, sã rãmînem aici, în casa bãtrîneascã.

- Cã bine mai zici tu, nevastã, rãspunse bãrbatu-sãu.

Atunci ceilalþi nemaiavînd încotro ºovãi, diata rãmase bunã fãcutã. Baba muri chiar în acea zi, ºi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste douã zile, o îngroparã cu cinste mare, ºi toate femeile din sat ºi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori ºi ziceau : "Ferice de dînsa c-a murit, cã ºtiu cã are cine-o boci!"

Amintiri din copilarie - Ion Creanga

Inceput in 1881, "Amintiri din copilarie" constituie, dupa aprecierea unanima a criticilor si istoricilor literari, opera
de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creanga.
Desi opera autobiografica, faptele, ideile, personajele nu sunt Intru totul reale. Rezulta ca personajul principal al
Amintirilor nu este scriitorul, ci Nica al lui stefan al Petrii, surprins si descris din perioada copilariei, de cand a
facut "ochi" si pana ajunge "holtei, din pacate!".
Universul creatiei sale il formeaza satul natal Humulesti. Pentru autorul Amintirilor din copilarie satul natal este
locul cel mai important si mai frumos din lume. Asa se explica de ce fiecare inceput si fiecare sfarsit de capitol din
cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa parinteasca, la oamenii, la frumusetile si rezonanta
istorica a locurilor care imprejmuiesc Humulestii.

Capitolul I. Evoca frumusetile satului Humulesit "stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni mai erau prin
parile noastre, pe cand incepusem si eu, dragalia-Doamne, a ma radica baietas la casa parinilor mei, in satul Humulesti,
din targ drept peste apa Neamtului; sat mare si (razasesc) vesel, imparit in trei pari care se in tot de una; Vatra
Satului, Delenii si Bejenii."; si mandria de-a aparine prin nastere acestui sat vechi, razasesc: "s-apoi Humulesti si pe
vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi, razasesc intemeiat in toata puterea
cuvantului; cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora dar si suveica,
de vuia satul de votale in toate parile, cu biserica frumoasa si niste preoi si dascali si poporani ca aceia, de faceau
mare cinste satului lor".
In continuare scriitorul evoca imagini din viata de scoala: dascalul Vasile, calul Balan, luarea cu arcanul la oaste,
plecarea cu bunicul David Creanga din Pipirig la scoala din Brosteni, intamplarea cu rostogolirea stancii peste casa
Irinucai. Din intamplarile relatate remarcam elogiul adus parintelui "Ioan de sub deal" in calitatea lui de intemeietor
de scoala, prin chilia "durata la poarta bisericii pentru scoala".

Partea a II-a a Amintirilor descrie casa parinteasca din anii fericiti ai zburdalnicei copilarii: "Nu stiu alii cum
sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti (...) parca-mi salta si acum
inima de bucurie. si, Doamne, frumos era pe atunci, caci si pariniti, si fraiti, si surorile (mele) imi erau sanatosi,
si casa ne era indestulata si copii si copilele megiesilor erau de-apururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau
dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!". Apoi povesteste peripetiile cu uratul de Anul Nou,
la cirese, cu pupaza din tei si la scaldat.

Partea a III-a enumera vestitele locuri din jurul Humulestilor: "si satul Humulesti in care m-am trezit, nu-i un sat
laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii ca alte sate; si locurilecare inconjura satul nostru inca-s vrednice
de amintire..."; apoi istoriseste intamplari din vremea cand era elev la scoala din Falticeni, impreuna cu Oslobanu,
Trasnea si Mogorogea, in gazda la ciubotarul Paval, ascultind cantecele din fluier ale lui Mos Bodranga.

In partea a IV-a Nica al lui stefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupaza pe oua, care fura cirese, ci este
acum "holtei, din pacate" iar satul natal ii apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legatura cu satul sau natal este
acum mult mai stransa: "Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp, si pruncul, dezlipit
de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola,
dupa staruinele mamei". Satul este vazut indeosebi prin ceea ce impresioneaza sufletul sau de flacau (hore, petreceri
etc, toate avand ca fundal cantecul de dor ce se revarsa din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humulesti" in
"puterea noptii").
Sufletul adolescentului Nica este acum mult mai deschis sensibilitatilor cromatice si vizuale ale imprejurimilor satului
natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu
mahnire cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului,
tovarasii mei din copilarie..." si scriitorul surprinde amaraciunea din sufletul copilului care se dezradacineaza, se
desprinde de paradisul copilariei.

Impulsul creator al "Amintirilor din copilarie" este iubirea de casa, dragostea pentru universul mirific al copilariei
luminata de prezena parintilor, fratilor, consatenilor si aureolata de farmecul locurilor natale.
Desi in Amintiri scriitorul priveste retrospectiv, cu ochii copilului de odinioara, lipsit de griji, preocupat de
jocurile sale si nu de neajunsurile oamenilor, sunt zugravite in aceasta opera si destule aspecte amare de viata rurala.
I. Creanga ii admira pe harnicii tarani humulesteni, gospodari vestiti, care "nu-s traiti ca in barlogul ursului, ci au
fericirea de a vedea lumea de toata mana", fiind ei asezati pe drumuri umblate. Ei erau insa "razasi fara pamanturi,
nevoiti sa-si castige existena mai mult din confecionarea si vanzarea sumanelor".
Saracia in care se zbateau multi tarani este evidenta in prezentarea gospodariei Irinucai "toata averea Irinucai erau
cocioaba, doi boi, un tap si doua capre slabe si raioase".
La tara existau putine scoli si cele care functionau erau create de particulari, care adesea urmareau numai beneficii
personale, cum era cazul catihetului Conta de la Falticeni. scolile nu aveau localuri proprii ca in cazul scolii din
Humulesti. Copii trebuiau sa plateasca taxe mari si din aceasta cauza multi ramaneau pe dinafara. Statul nu era
preocupat nici de pregatirea cadrelor didactice. Invatatorii erau improvizati din dascalii bisericilor, din preoti sau
calugari "care si ei se mirau cum au ajuns profesori". Acestia nu le explicau niciodata nimic, ii invatau mai ales
rugaciuni si cantece religioase. Nu existau manuale, invatau pe carti bisericesti (ceasloave) si cand exista cate un
manual scolar, acela era asa delimitat (gramatica lui Trasnea) sau de gresit, ca mai rau incurca pe copii. Elevii
neavand o buna indrumare didactica erau obligai sa memoreze fara a intelege ceva. In scoli se folosea bataia (Sfantul
Niculai si Calul Balan).
Calugarii si preotii sunt aspru criticati, ei formau o categorie de privilegiai. Pe preotii nostri din sat nu-i incape
cureaua de pantecari ce sunt, caci "popa are mana de luat, nu de dat; el mananca si de pe viu si de pe mort". Clericii
transformasera biserica intr-o taraba, un mijloc de imbogatire sigura si rapida.
Este apoi criticata recrutarea in armata (prinderea cu arcanul a lui badia Vasile); si lipsa de grija a statului fata de
sanatatea publica, lipsa oricarei asistente medicale la Humulesti "medic" era mos Vasile Tandura, iar descantecele
tineau locul tratamentelor.

Lucian Blaga Martie Din caier încălcit de nouri toarce vântul fire lungi de ploaie. Flusturatici fulgi de nea s-ar aşeza-n noroi, dar cum li-e silă - se ridică iar şi zboară sa-şi găsească cuib de ramuri. Vânt şi-i frig - iar mugurii prea lacomi de lumină işi zgulesc acum urechile în guler. (1919)

Poezii de dragoste

Mihai Eminescu

Luceafarul

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata."

*

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
- "Da' ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t' de-ti vei de treaba."

- "Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una."

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie...
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta."

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - "Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi."

*

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as intoarce-n chaos...
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta."

*

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza!"

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece."

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.[1] Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dãruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în sedinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române[4]. Mihai Eminescu în 1869, la Viena
Naştere –	15 ianuarie 1850 Botoşani sau Ipoteşti
Deces –	15 iunie 1889 (39 ani) Bucureşti
Profesiune –	poet, jurnalist
Naţionalitate –	român
Perioadă activă ca scriitor –	1866-1888
Genuri –	poezie, nuvelă
Mişcare literară –	Romantism
Operă/e de debut –	„La mormântul lui Aron Pumnul”
Influenţe –	Folclorul românesc, Poezia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede, Budism, Creştinism ortodox,
A influenţat pe –	Toată literatura românească ce i-a urmat
Semnătură –

România este o ţară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică şi la ţărmul nord-vestic al Mării Negre.^[1] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafaţa Deltei Dunării şi partea sudică şi centrală a Munţilor Carpaţi. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord şi Republica Moldova la est, iar ţărmul Mării Negre se găseşte la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porţiuni ale teritoriul de astăzi al României au fost în componenţa sau sub administraţia Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman sau a celui Austriac. Ca stat suveran, România a apărut în 1859 prin unirea dintre Ţara Românească şi Moldova condusă de Alexandru Ioan Cuza şi a fost recunoscută independentă 19 ani mai târziu. În 1918, României i s-au alipit Transilvania, Bucovina şi Basarabia, însă România Mare a fost distrusă la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, atunci când U.R.S.S. a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, iar România a semnat Pactul de la Varşovia. La momentul destrămării Uniunii Sovietice şi a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), ţara a iniţiat o serie de reforme economice şi politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) şi a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidenţială. Este a noua ţară după suprafaţa teritoriului (238 391 km²) şi a şaptea după numărul populaţiei (peste 22 milioane locuitori)^[2] dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala ţării, Bucureşti, este şi cel mai mare oraş al ei şi al şaselea oraş din UE după populaţie (1,9 milioane locuitori). În 2007, oraşul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii^[3]. România este membru al NATO (din 29 martie 2004), al Uniunii Latine, al Francofoniei şi al OSCE.

Rezoluţii mai mari nu sunt disponibile.

irlanda

• Vezi harta fizica • Steag

• Galerie foto

Irlanda este situata in Europa de Nord-Vest si ocupa 4/5 din Insulele Britanice. Nordul Irlandei, o diviziune administrative a Regatului Unit al Marii Britanii ocupa coltul de nord-est al insulei. Irlanda este separate de Marea Britanie prin canalul St George, Marea Irlandeza si Canalul Nordului. Coasta de vest este strabatuta de vai adanci, stanci si sute de mici insule desprinse din insula mare de catre valurile puternice ale Oceanului Atlantic.

Tara are un relief preponderent de campie, acoperita de mlastini, lacuri, turbarii si pasuni, inconjurata de o rama de dealuri si munti josi. Pasunile si fanetele ocupa 2/3 din insula. Irlanda are o clima blanda, datorata apelor calde ale curentului Gulf Stream.

Turistic, Irlanda este o tara in care domneste o atmosfera speciala data de traditia culturala a acestei tari rurale. Predomina

Dublin - Capitala Irlandei este si centrul cultural al Republicii. Cel mai mare oras, dar si principalul centru cultural si economic al zonei, gazduieste aproape 500 de mii de locuitori peste o duzina de muzee, un intreg cartier dedicat vietii de noapte si mai mult de 20 de parcuri.
Orasul vikingilor pastreaza si astazi multe dintre vestigiile acelor vremuri. Pe tot parcursul zilei, capitala Irlandei este un adevarat spectacol vizual. Trinity College Dublin, The Dublin Castle, Phoenix Park, o intindere de 50 de hectare de vegetatie splendida, sau University College Dublin, o arhitectura cu totul si cu totul speciala, fac din capitala Irlandei un loc special in care ti-ai dori oricand sa ajungi.

Cele 26 de comitate ale Republicii se afla intre Irlanda de Nord, Marea Britanie, Oceanul Atlantic si Marea Irlandei. In principiu, aceasta tara cu o cultura extraordinara este vizitata de turistii plictisiti de destinatiile europene ultra-promovate. Irlanda este tara peisajelor mirifice, a castelelor si legendelor, a whiskiului, puburilor si folclorului.

Astazi, Irlanda este a treia cea mai bogata tara a Europei si a patra a lumii – cu un PIB de 40.000 de dolari pe cap de locuitor. Lucrurile nu au stat insa mereu asa. Ba din contra…
Pentru foarte multe secole, Irlanda a fost marcata de permanentul conflict cu Anglia – vecina mai bogata caracterizata de puternice tendinte expansioniste. 750 de ani de incordare si-au lasat amprenta asupra acestei insule patronate de Sfantul Patrick. Pamantul, cartoful, culoarea verde si trifoiul cu trei foi sunt cele mai puternice simboluri ale acestei tari cu un destin cumplit, dar cu o revenire spectaculoasa. Pentru ca astazi, Irlanda independenta nu este numai una dintre cele mai bogate tari ale mapamondului ci si una dintre cele mai curate si frumoase.

Salut saptamana viitoare este pastele la ortodoxsi si azi is floriile 12/4/09 si e ziua mea ca ma cheama si florentina si e ziua si la mami ca pe dansa o cheama lacrimioara si sunt foarte bucuroasa sper sa va placa blogul meu stiu ca nu am scris nik important dar o sa va scriu cat de curand multumesc.